Trăim, de-o vreme, ca într-un coşmar: crâmpeie de viaţă reală se împletesc cu secvenţe de telenovelă proastă; personaje reale interacţionând cu personaje fantastice ne perturbă viaţa; parcă ne dor toate-cele şi ne apasă o greaţă cummplită; am vrea să ne trezim dar nu reuşim nicicum...
Iată că, mai deunăzi, un măscărici care se crede zeu acuza un rege - "măscărici al istoriei" - de... trădare! Aşa ceva, aşa ceva... Nemaipomenit! Şi se stârni o tulburare cum nu se mai văzuse...
Dar, vorba lui conu' Iancu: "Cum ziceam adineaori amicului: trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi...De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători..." (O scrisoare pierdută - actul I, scena VI )
Aşa că, pe dată, românii se-mpărţiră în două tabere după cum le erau sufletele şi ...dosarele! "Eu, familia mea, dela patuzopt... luptă, luptă şi dă-i, şi dă-i şi luptă... şi eu, mă-nţeledzi, tocmai acuma să rămâi pe dinafară..." ( O scrisoare pierdută - actul IV, scena III ) Drept care "pe sticlă" s-a produs aşa o înghesuială cum nu s-a mai văzut. Din păcate, în locul unui dialog civilizat, bazat pe argumente şi dovezi, s-a stârnit o ...cacofonie de mai mare dragul din care pas de mai înţelege ceva. Nedumerit (eu nefiind prea dus nici la şcoală, nici la biserică), am urmat sfatul de inestimabilă valoare teoretică şi practică al "atoateştiutorului" meu prezident şi am dat o căutare pe Google (că cel mai bine istoria se poate învăţa din Wikipedia, sau de la B1), şi iată ce am aflat:
Din dicţionare:
TRĂDÁRE, trădări, s.f. Acțiunea de a (se) trăda și rezultatul ei; infracțiune, faptă reprobabilă comisă de cel care trădează. – V. trăda. Sursa: DEX '98
TRĂDÁRE s. 1. vânzare, (înv.) prodiție, prodosie. (~ de patrie.) 2. (înv.) hainie, hainlâc, predanie. (Condamnat pentru ~.) 3. v. înșelare. 4. v. auto-demascare. Sursa: Sinonime
TRĂDÁ, trădez, vb. I. 1. Tranz. A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc. ♦ A fi neloial față de cineva sau de ceva. ♦ A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvență față de o acțiune, de o idee etc. ♦ A comite o infidelitate în dragoste sau în căsnicie; a înșela. 2. Tranz. (Despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai funcționa (bine), cauzând dificultăți. Memoria îl trădează. 3. Tranz. și refl. A (se) da pe față; a (se) da de gol. – Din lat. tradere. Sursa: DEX '98
TRĂDÁ vb. 1. a-și vinde, (înv.) a-și haini, a-și prodosi. (Și-a ~ patria.) 2. v. înșela. 3. v.autodemasca. 4. (fig.) a-și descoperi, (pop. fig.) a-și dezveli. (A-și ~ intențiile.) 5. v. denota. Sursa: Sinonime
A TRĂD//Á ~éz tranz. 1) (persoane, interese, cauze, idealuri, sentimente etc.) A abandona în mod perfid sau laș (trecând de partea adversă). ~ Patria. ~ prietenul. 2) fig. (despre facultăți fizice sau psihice) A nu mai sluji ca înaite, diminuând ca potență; a da de sminteală. 3) fig. (persoane) A arăta așa cum este în realitate; a da de gol; a destăinui; a vădi. L-a trădat privirea. Vocea lui trădează neliniște. /<lat. tradere Sursa: NODEX
trădá (-éz, -át), vb. – A vinde pe cineva. Din lat. tradere (sec. XIX), după conjug. lui a da (cf. Pușcariu 1751; REW 8828). – Der. trădător, s.m., după it. traditore. Sursa: DER
Din Codul Penal:
ART. 155
Trădarea
Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de
provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine, ori de subminare
economică sau politică a statului, ori de aservire faţă de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
ART. 156
Trădarea prin ajutarea inamicului
Fapta cetăţeanului român sau a persoanei fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război:
a) predă teritorii, oraşe, poziţii de apărare, depozite ori instalaţii ale forţelor armate române sau care servesc apărării;
b) predă nave, aeronave, maşini, aparate, armament sau orice alte materiale care pot sluji purtării războiului;
c) procură duşmanului oameni, valori şi materiale de orice fel;
d) trece de partea inamicului sau efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze activitatea duşmanului ori să slăbească puterea de lupta a forţelor armate române sau a armatelor aliate, se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează cetăţeanul român sau persoana fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul statului român, care, în timp de război, luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau a aliaţilor săi.
Personajul acuzat de trădare:
Mihai s-a născut la Sinaia [în 25 octombrie 1921 - la 7 luni 2 săptămâni şi 1 zi după căsătoria Principelui Carol al României(viitorul Regel Carol al II-lea) cu prințesa Elena a Greciei - nota ETA: deci sau este prematur(avorton) sau este "bitang"(bastard)] și este nepot al Regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu și a renunțat la tron în 1925. În consecință, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927.
Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regență a fost formată din prințul Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmaș la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu care i-a impus să abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituție (abrogată la acea dată) și fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946).În schimb, Mihai a fost încoronat[10] cu Coroana de Oțel și uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie, 1940[11]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin grația lui Dumnezeu”[10], ca rege absolut, de drept divin, nu și constituțional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi șeful suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[12], numit „Conducător”.
Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deținător în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu.
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenentConstantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie1944.[13][14] Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei.[15]Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată[16]. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”[16], ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”[17], o „predare [16] „necondiționată”[19] în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară.
La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației[20]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[21] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.
Unii susțin[22][23] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd[24] în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia[25].
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcționat ca simplu șef de stat fără autoritate.
Între august 1945 și ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice și americane[26], regele Mihai a renunțat în cele din urmă la opoziția sa față de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.
Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte surse, precum memoriile mătușii regelui, principesa Ileana deHabsburg[27], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale[28][29] și presupus amant al Ilenei[30], Emil Bodnăraș, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a deținuților politici condamnați pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice neconstituționale: „Știți prea bine (...) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei.[31]
În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate deWashington Post[32]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări[33], regele Mihai nu a avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.
După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare și au transmis la radio înregistrarea proclamației regelui despre propria sa abdicare[34]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele:Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”[35]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână[36], de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale Regelui.[37]
Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol[38][39][40]și cu șantajul că urma să execute 1.000 de deținuți studenți dacă nu abdică.[41] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[42], Mihai rememorează evenimentele: A fost șantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligați - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie. Potrivit revistei Time,[2] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național[43][44], din care unul citează arhivele Securității române[43], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de bunurile solicitate și de o parte din suita regală[44]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[45]. Referitor la episodul controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț - și decent și elegant - de monarhie”.[46]
Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[47], care rememorează conversațiile avute cu liderii comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[48] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine șiaur[47]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.
Potrivit unei relatări din revista Time[49], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.
Există rapoarte[50][51][52][53][54][55] conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietateaCoroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”[56]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[52]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca donație[57][50][58] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[59] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale. Potrivit unor istorici[60], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.
Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[55], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate deEl Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.
Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvețieni[61]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[62] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[63][64][65] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[66], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[67]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[66].
În ianuarie 1948[2], Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern[3][68], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din România[49], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către Stalin[69]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".
Unii monarhiști români[70], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu și constituțional, deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai reprezintă singur și pe deplin statul român și că, în consecință, el poate dispune după cum dorește de proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțin și de al căror „furt” a fost acuzat.
În perioada domniei sale, rangul și titlul complet era: Majestatea Sa Mihai I, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României, Mare Voievod de Alba Iulia, Principe al României, Principe de Hohenzollern.
Documente referitoare la evenimente:
1 - Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri
(5 septembrie 1940)
Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.
Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:
a) El este capul oştirii;
b) El are dreptul de a bate monedă;
c) El conferă decoraţiunile române;
d) El are dreptul de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse;
e) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari;
f) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;
g) El încheie tratate;
h) Modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri.
Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.
Dat în Bucureşti, la 5 septembrie 1940.
Culegere de documente şi materiale privind istoria României
(februarie 1938-septembrie 1940), p. 280
2 - Manifestul către români semnat de Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940
Români,
Vremuri de adâncă tulburare şi îngrijorare trec peste scumpa mea ţară. De acum 10 ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi regele patriei mele, fără răgaz, fără odihnă şi cu cea mai desăvârşită dragoste m-am străduit de a face tot ce conştiinţa mea îmi poruncea pentru binele României.
Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând azi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei. Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalţ cea mai caldă rugăciune ca ea să fie cât mai folositoare.
Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toţi românii să-l înconjoare cu cea mai caldă şi mai desăvârşită credinţă şi dragoste, ca să poată găsi în ele reazimul de care are atâta nevoie greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă pe umerii săi fragezi.
Ioan Scurtu, România şi marile puteri (1933-1940). Documente, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, p. 232
3 - Decret-lege privitor la depunerea jurământului de către regele Mihai
(6 septembrie 1940)
Art. I. Măria sa Marele Voievod de Alba-Iulia, în virtutea drepturilor, titlurilor şi prerogativelor ce-i revin şi de care se bucură ca urmaş al Tronului României, va depune jurământul de credinţă în condiţiunile arătate în acest decret, devenind astfel Mihai I-iu, rege al României.
Art. II. Jurământul de credinţă se va depune în prezenţa şefului de stat român, preşedinte al Consiliului de Miniştri, Înalt Prea Sfinţiei sale patriarhul României şi primului preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art. III. Jurământul de credinţă are următorul cuprins: “Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritoriului României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Art. IV. Orice dispoziţiuni în legile organice potrivnice cuprinsului acestui decret rămân fără fiinţă.
Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (februarie 1938-septembrie 1940), pp. 282-283
Aşadar, pentru că am abordat problema în lumina dramaturgiei naţionale, trebuie să concluzionez şi eu că "Monsieur se scrie, monsieur se citeşte!" şi - mai ales - "Actele vorbeşte..." . În rest, rămâne la latitudinea fiecăruia ce citeşte şi cum înţelege ceea ce citeşte.(Iar domn' profesor de istorie Antonescu C. ar fi trebuit să le ştie mai bine ca mine!)Pentru că, iertată-mi fie părerea proastă, măscăriciul care "s-a învârtit" pe la diverse "curţi"(sau grădini de vară!?) a înţeles şi el istoria după cum a tras cu urechea (sau după cum " a ordonat Capul"). O vorbă din bătrâni spune: "Trădări au fost, trădări sunt încă, şi-or fi cât neamul românesc..." Faptul că uneori le mai încurcăm şi nu ştim care a fost mai înainte, sau cine pe cine a trădat are mai puţină importanţă. Importantă rămâne deviza lui Farfuridi:"... trădare să fie dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi..." Că linge-blide, fie pe la vreo Casă Regală, fie pe la vreun Palat Prezidenţial se vor găsi oricând, iar gură-cască pe post de susţinători sunt destui.
În ceea ce mă priveşte nu mă interesează mascarada din Parlament prevăzută pentru 25 octombrie 2011.Din partea mea, puteau să-l invite pe Regele manelelor, pe Regele asfaltului, pe Regele Cioabă, sau pe oricare alt autointitulat Rege - că tot atâta legitimitate are. În Republica Monarhică (sau Regatul Republican) ROMÂNIA de astăzi - în care te loveşti de câte un rege, o prinţesă sau un principe la fiecare pas - orice e posibil !
Cât despre aspectul constituţional al problemei, Roberta este sprijinită necondiţionat de Caţavencu: "Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!...Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!" La care, nenumăraţii Pristanda vor striga cu însufleţire: "Curat constituţional! Muzica! Muzica!"
Dacă ar fi fost vorba de o reconciliere adevărată, ea ar fi trebuit să aibă loc în fortul Jilava pe data de 1 iunie 2011, când s-au comemorat 65 de ani de la executarea Mareşalului.Celălalt mareşal român din al doilea război mondial, dacă ar fi dorit, ar fi putut să-i salveze viaţa. Nu a făcut-o, preferând ca 65 de ani să poarte povara acelei trădări... Să mai pomenim de trădarea din iunie 1989 legată de Declaraţia de la Budapesta?! Oricum, locul unui martor al istoriei este în muzeu, iar pentru cel care împlineşte 90 de ani nu putem decât să ne rugăm (unii) "Dumnezeu să-l ierte!" că noi, oamenii (unii) nu-l mai putem ierta...
Iar pentru fătucele şi televiziştii care juisau "pe sticlă" (ca într-o noapte valpurgică) atunci când vorbeau despre "Casa Regală de România" şi binefacerile ei pentru poporul român, nu pot decât să mă întristez şi să le amintesc că hormonii nu pot (încă) înlocui materia cenuşie.Şi era să uit un vechi olog pentru ale cărui preocupări e necesar să-i amintesc o axiomă: dacă, totuşi, cunilincţia poate fi acceptată ca un act sexual, linsul în cur este eminamente un act politic.Aşa că să practice cât mai des spălatul pe gură pentru a nu mai duhni "prin sticlă"!
Totuşi, nu am reuşit încă să descifrez rostul acestei mascarade regizate de măscăriciul specialist în alba-neagra.Să fie pentru a masca eşecul Schengen, sau afacerea cu aurul ( şi nu numai!) de la Roşia Montană, sau criza ce stă să se prăvale peste noi? Sau acum, după ce "Ieremia" a nimerit gardul, nu mai ştie cum s-o întoarcă...
Până mă voi documenta temeinic trebuie - cu tristeţe - să mă întorc la un mare ardelean care, ajuns în Vechiul Regat, la Bucureşti, în urmă cu 95 de ani constata: " Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei…
Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală."- Octavian Goga, în 1916!!!
Iată că a trecut aproape un secol şi nu s-a schimbat nimic ! În acest fel, chiar dacă sfârşitul lumii va veni în 2012 pe noi nu ne va atinge. Avem un decalaj liniştitor...
24 septembrie 2011 E.T. Ardeleanu
