Ziua Regelui=Ziua Armatei Române=Ziua Europeană a Justiţiei Civile

25 Octombrie...

Pentru noi, românii trăitori în al doilea deceniu al celui de al treilea mileniu de la naşterea Mântuitorului, ziua aceasta a căpătat o triplă semnificaţie.Pentru că timpul curge într-un singur sens, am să o iau şi eu în sensul curgerii sale.

- I -

25 octombrie 1921: se năştea primul copil al principelui Carol al României şi prinţesei Elena

a Greciei  - Mihai -  cel care avea să fie proclamat la 4 ianuarie 1926 ca Principe moştenitor al Coroanei României, iar pe 20 iulie 1927 avea să devină Mihai I, rege al României (sub regenţă, deoarece era minor). Apoi, pe 8 iunie 1930 (în urma loviturii de stat dată de tatăl său,deoarece Carol venise în ţară prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de Regele Ferdinand!)  primeşte titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia. Pe 25 octombrie 1936 (la 16 ani!) i se conferă gradul de sublocotenent în cadrul Batalionului I vânători de munte.

Sub presiunea evenimentelor, tatăl său Carol al II-lea abdică, renunţând la Coroana României -pentru a patra oară- (definitiv de această dată) în 6 septembrie 1940 argumentând astfel: „Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei” .

În consecinţă, Marele Voievod de Alba Iulia (care încă dormea la acea oră "istorică"!) este sunat de aghiotantul său şi i se comunică: „Majestatea Voastră este chemată la orele zece în Sala Tronului, pentru a depune jurământul de încoronare”.

Conformându-se solicitării, a coborât în Sala Tronului unde se aflau trei persoane oficiale: generalul Ion Antonescu, Patriarhul Nicodim şi Gheorghe Lupu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În faţa acestora, Mihai a depus jurământul în formula (stabilită de Antonescu):"Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritoriului României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" 

Astfel, Mihai devine pentru a doua oară rege al României.Imediat după ceremonia depunerii jurămăntului, Mihai I a semnat următorul Decret: " Art. I. Investim pe dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român. Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale: a) El este capul oştirii; b) El  are dreptul de a bate monedă; c) El conferă decoraţiunile române; d) El are dreptul de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse; e) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; f) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri; g) El încheie tratate; h) Modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi subsecretarilor de stat se va face prin decrete regale contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri.Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

      Dat în Bucureşti, la 5 septembrie 1940.

Pe data de 6 octombrie 1940, împlinindu-se o lună de la preluarea conducerii statului(!), Mihai trimitea generalului Antonescu următoarea telegramă: „Legiunea subordonându-se azi hotărât acţiunii de refacere a ţării pe care domnia voastră aţi pornit-o, vă felicit, domnule general şi vă urez, atât domniei voastre personal, cât şi Mişcării Legionare, complectă reuşită pentru binele românismului.”  De asemenea, şeful statului a participat la manifestaţia de la Iaşi din 8 noiembrie 1940, alături de Antonescu şi Horia Sima.

După înăbuşirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, în 31 ianuarie Mihai I îşi face cunoscută poziţia şi, într-o telegramă publică adresat generalului Ion Antonescu, spune: „Aţi binemeritat de la patrie redându-i ordinea şi liniştea. Odată cu formarea guvernului vă exprim întreaga admiraţie şi încrederea.” 

La 10 mai 1941, de Ziua Naţională a României, prin decret semnat de generalul Antonescu regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal.

Deşi conform decretului regal din 5 septembrie 1940 regele era "capul oştirii", Antonescu nu l-a consultat în privinţa intrării în războiul contra U.R.S.S. declanşat pe 21 iunie. Cu toate acestea, după celebrul ordin "Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!" dat de Ion Antonescu, regele Mihai îi trimite generalului o telegramă prin care îşi exprimă sprijinul pentru acest act:  „În clipa când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră domnule general, şi către ostaşii ţării.” 

După 2 luni de campanie încununată de victorii, la 21 august 1941 regele Mihai îi conferă generalului Ion Antonescu gradul de mareşal motivând astfel:"Pentru servicii aduse Patriei şi Tronului pe câmpurile de bătălie"  .

 Pe fondul desfăşurării războiului, divergenţele dintre regele Mihai (mai corect spus "camarila" acestuia) şi mareşalul Antonescu s-au accentuat până la momentul socotit de unii drept "un act curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei", iar de alţii drept "capitulare" sau "predare necondiţionată".La 23 august 1944 (conform principiului valabil şi astăzi "Eu te-am făcut,eu te omor!")  regele Mihai l-a destituit pe Ion Antonescu din funcţia de "conducător al statului", l-a arestat şi l-a predat apoi comuniştilor lui Emil Bodnăraş. În momentul arestării, Antonescu s-ar fi adresat sfetnicilor regelui astfel: "Nenorociţilor, nu vă daţi seama ce faceţi? Distrugeţi ţara şi o daţi pe mâna comuniştilor!"

În aceeaşi seară, la orele 22 şi 12 minute s-a transmis la radio proclamaţia către ţară a regelui Mihai:

   „Români,
     În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. [...]
     Români,
     Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate.
     Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele Naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub dominaţia străină.
     Români,
     De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre.Cu deplină      încredere în viitorul Neamului Românesc să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite."    

Pe 12 septembrie 1944 avea să se semneze Armistiţiul cu Puterile Aliate, fapt ce nu a împiedicat ca 130.000 de militari români să ajungă prizonieri ai sovieticilor, şi cei mai mulţi dintre ei să-şi piardă ulterior viaţa în U.R.S.S.(Chiar Maniu observa că textul semnat nu corespundea condiţiilor negociate la Cairo, şi nici măcar celor oferite de Molotov lui Antonescu la Stokholm! Nimeni nu bănuia însă "târguiala" care avea să aibă loc între Churchill şi Stalin, o lună mai târziu, la Moscova.)

La încheierea războiului, regele Mihai avea să primească de la preşedintele american Harry Truman cea mai înaltă decoraţie - "Legiunea de merit" în grad de Comandant Şef. I.V.Stalin avea să-i confere şi el cea mai înaltă distincţie sovietică "Ordinul Pobeda(Victoria)" cu diamante.

Nu voi mai insista asupra perioadei 1945-1947, şi a gesturilor săvârşite de regele Mihai în această perioadă.Las cititorilor "plăcerea" de a descoperi - de la documente de arhivă şi memorii până la filme documentare şi filme "omagiale".

Momentul abdicării a fost prezentat în fel şi chip.Şi comentat la fel.Documentele pe care le-am parcurs eu (până acum) arată aşa:

„Mihai I-iu
    Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României.
                                         La toţi de faţă şi viitori sănătate.
    În viaţa statului român s-au produs în ultimii ani prefaceri politice, economice şi sociale care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieţii de stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condiţiilor stabilite de pactul fundamental, Constituţia ţării, cerând o grabnică şi fundamentală schimbare.
    În faţa acestei situaţiuni, în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient şi de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României.
În consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român,
                                                             ABDIC

pentru mine şi pentru urmaşii mei la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele pe care le-am exercitat ca rege al României. Las poporului meu libertatea de

a-şi alege noua formă de stat.
    Mihai I
    Bucureşti, 30 decembrie 1947”

La orele 15:30 s-a întrunit Consiliul de Miniştri. Petru Groza a adus la cunoştinţă actul abdicării şi a fost emisă o proclamaţie a guvernului către ţară. Aceasta aducea la cunoştinţă abdicarea regelui şi aprecia că „Astfel, poporul român a dobândit libertatea de de a-şi clădi o nouă formă de stat - Republica Populară”. La orele 19:10, sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, s-a deschis şedinţa extraordinară a Adunării Deputaţilor.În unanimitatea au fost aprobate două proiecte de lege.

Primul lua act de abdicarea regelui Mihai I, pentru sine şi pentru urmaşii săi, Constituţia României era abrogată, iar noua denumire oficială a statului devenea Republica Populară Română. De asemenea, se preciza că puterea legislativă va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi întrunirea unei Adunări Naţionale Constituante, care se va face la o dată fixată de Adunarea Deputaţilor. Aceasta va adopta noua Constituţie a RPR.

Prin al doilea proiect s-au numit membrii Prezidiului Provizoriu al RPR: C.I. Parhon, preşedinte, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ioan Niculi, vicepreşedinţi. Şedinţa s-a încheiat după numai o oră.

Mihai a primit un paşaport pe numele Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. În ziua de 3 ianuarie 1948, împreună cu regina-mamă Elena, s-a deplasat de la Castelul Foişor la gara din Sinaia. Trenul era format din opt vagoane dintre care două erau special pentru bagaje. Odată cu Mihai au mai părăsit ţara 33 de persoane din serviciul Casei Regale. În plină noapte, trenul a trecut graniţa de stat a României, întreptându-se spre Elveţia, unde şi-a stabilit domiciliul.

La început el a refuzat să facă declaraţii publice. Ulterior, aflat într-o vizită în Marea Britanie, Mihai a declarat presei că abdicarea i-a fost impusă prin forţă. Aceste declaraţii au fost menţinute şi o lună mai târziu, cu ocazia primirii lui la Washington în compania lui Harry Truman, preşedintele Statelor Unite. Ca răspuns la aceste afirmaţii ale fostului rege, guvernul comunist din ţară i-a retras cetăţenia română la 22 mai1948. Aceaşi măsură a fost luată şi pentru celelalte persoane din familia regală.

Pe 10 iunie 1948, s-a oficiat în Palatul Regal din Atena căsătoria dintre Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen şi Ana de Bourbon-Parma.

(...)

Deşi regele şi-a manifestat dorinţa de a reveni în ţară încă din 1990, acest lucru i s-a permis abia doi ani mai târziu cu ocazia sărbătorilor de Paşte. Preşedintele Constantinescu i-a reactivat cetăţenia română şi a permis familiei regale să revină în România. La sfârşitul anului 1997, Crăciunul şi Anul Nou au fost petrecute în ţară pentru prima oară de la abdicarea din 30 decembrie 1947.

Din anul 2000, familia regală dispune de dreptul la proprietate a Castelului de la Săvârşin, judeţul Arad, şi dreptul de folosinţă a Palatului Elisabeta din Bucureşti, locul unde a fost semnat actul de abdicare. 

Pe 19 decembrie 2007, Academia Română a făcut o reparaţie istorică, regele Mihai fiind ales membru de onoare al Academiei Române.  Într-o ceremonie solemnă, însemnele prestigioasei instituţii i-au fost înmânate la 8 aprilie 2008 .

Într-o ceremonie privată din 30 decembrie 2007, care a avut loc la Castelul de la Săvârşin, regele Mihai a promulgat noul Statut al Casei Regale. Potrivit acestuia, a fost eliminată legea salică de succesiune, care presupunea ca moştenitorul tronului să fie de sex masculin. Astfel, după moartea lui Mihai, principesa Margareta va deveni şeful Casei Regale a României. Pe linia de succesiune urmează, pe următoarele două poziţii, principesa Elena, a doua fiică a regelui, şi Nicolae de Roumanie Medforth-Mills (n. 1985), fiul Elenei, care va deveni ASR Principele Nicolae al României la 1 aprilie 2010 sau la moartea Regelui Mihai, oricare ar surveni mai întâi.   De asemenea, Radu Duda a primit titlul de „Principe al României” cu apelativul de „Alteţă Regală” şi urmează să poarte titlul de „Alteţa Sa Regală Principele Consort al României” începând de la moartea lui Mihai. Prin acelaşi document se mai stabileşte că descendenţii regelui Carol al II-lea, pe orice ramură colaterală, îşi vor păstra apelativul şi rangul care le-a fost acordat în timpul domniei sale.

***

Foarte pe scurt, acestea sunt datele care îl pot zugrăvi pe cel care a fost  şeful statului român în două rânduri, regele Mihai: 27 iulie 1927 - 8 iunie 1930(sub regenţă) şi 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947.

Astăzi, Constituţia României arată astfel:

ARTICOLUL 1

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.

Aşadar...

25 Octombrie, Ziua Regelui... Care rege!?

Evident că împlinirea vârstei de 90 de ani reprezintă un jubileu greu de atins pentru majoritatea indivizilor, şi cu atât mai mult pentru supravieţuitorii celei mai mari conflagraţii din istorie.Faptul că cel care reuşeşte această performanţă este fostul şef al statului român şi singurul nostru mareşal în viaţă, regele Mihai, ne poate oferi o deplină consolare pentru pierderile din al doilea război mondial şi suferinţele din cei 45 de ani de comunism care i-au urmat, un prilej de deplină mândrie patriotică şi nesecat avânt în lupta cu greutăţile prezentului, şi garanţia sigură că rămânem unici în lume prin "republica monarhică" pe care vrem s-o făurim şi "casele regale" care să o conducă.

Pentru omul Mihai de România, la 90 de ani, cu tot respectul datorat vârstei: "La toţi de faţă şi viitori, sănătate!" şi să ne întâlnim la centenar.

(D-l Crin Antonescu - ca profesor de istorie - şi D-l Victor Ponta - ca eminent jurist - ar fi trebuit să ştie mai bine decât majoritatea celor pe care îi "păstoresc" adevărul istoric şi statutul juridic al celui pe care tot mai mulţi îl numesc "Majestatea Sa"...)

- II -

25 Octombrie 1944: În istoriografia oficială şi unanim acceptată până în '89, data respectivă reprezenta ziua când, în cel de-al doilea Război Mondial, Armata Română alături de Armata Roşie a eliberat de sub ocupaţia hotysto-hitleristă ultima brazdă din pământul sfânt al ţării răpit prin odiosul Diktat de la Viena.

Faptele istorice: Asaltul final asupra ultimelor rezistenţe ale inamicului de pe aliniamentul Satu Mare - Carei a fost declanşat de Armata 4 română, avînd la dreapta Armata 40, iar la stînga Armata 27 - ambele sovietice - în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1944. Rezistenţele inamice de pe oraşul Carei au fost înfrînte printr-o manevră dublu învăluitoare, frontal cu Divizia 9 infanterie, pe la sud cu diviziile 3 şi 18 infanterie, iar pe la nord cu Divizia 21 infanterie. La Satu Mare a acţionat Divizia 11 infanterie în strînsă colaborare cu Divizia 133 infanterie sovietică. În spaţiul dintre cele două oraşe au acţionat diviziile 1 şi 8 cavalerie române. În dimineaţa zilei de 25 octombrie 1944, ultima brazdă de pămînt românesc din nordu-vestul ţării a fost eliberată de sub ocupaţia horthystă. Prin reaşezarea la locul lor a bornelor de hotar, graniţa de vest a României îşi recăpătase conturul ei firesc.

Cuvintele comandantului Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, adresate militarilor din subordinea sa, consemnate în Ordinul de Zi nr. 104 din 25.10.1944, reliefează foarte elocvent cele menţionate mai sus: “La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării.Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin (se trecuse la eliberarea Ungariei), pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta strâns uniţi în jurul steagului…”.

Eforturile depuse de Armata Română pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest au constat în angajarea în luptă (în perioada 1 septembrie 1944 - 25 octombrie 1944) a 27 de divizii, un corp aerian şi două brigăzi de artilerie antiaeriană, totalizând un efectiv de 265.735 de oameni ditre care s-au jertfit peste 58.000 (morţi, răniţi şi dispăruţi).

Faptele de eroism nepieritor din această campanie au rămas înscrise în istoria neamului şi în sufletul generaţiilor de urmaşi.

      Pe timpul ocupaţiei sovietice, până în 1958,  prin Decretul nr. 125 din 20 iulie 1951, Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române a fost desemnată a fi sărbătorită la 2 octombrie, dată ce era menită să rememoreze faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin a aprobat organizarea, pe teritoriul U.R.S.S., a unei unităţi militare formată din voluntari români, recrutaţi de către Ana Pauker, din rândul prizonierilor de război, Divizia „Tudor Vladimirescu”, ce va deveni, după război, furnizoarea de locţiitori/comisari politici ai armatei populare.  

     Apoi, prin Decretul nr. 381 din 01 octombrie 1959 s-a stabilit:

ART.1 Ziua de 25 octombrie se declară "Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române".

ART.2 Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române este sărbătoare militară şi populară.

Ea este zi de repaus pentru militari şi se sărbătoreşte în armată potrivit regulamentelor militare şi ordinelor Ministrului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române.

ART.3 Decretul nr. 125 din 27 iulie 1951 se abrogă.

Şi aşa a rămas. Şi în Republica Socialistă România.Şi după decembrie '89, în actuala republică.

Oare să nu fi observat nimeni coincidenţa cu... Ziua Regelui!?

Sau, printr-o complicitate tacită de la "armata regală" la "armata populară", de la "armata populară" la "armata ceauşistă" şi de la "armata ceauşistă" la "armata NATO" încă nu a îndrăznit nimeni să se atingă de simboluri care asigurau onoarea, demnitatea şi spiritul de corp al celor îmbrăcaţi în uniforma militară, şi care - indiferent de perioada istorică şi stăpânii vremelnici - alcătuiau Armata Română.

Timpul însă nu e trecut.În procesul de reformare a statului, comandantul (forţelor armate) şi preşedinte (al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării) va găsi o rezolvare şi acestei "probleme".

25 Octombrie, Ziua Armatei... Care armată?

Aşadar, SĂ TRĂIEŞTI, OSTAŞ ROMÂN !

- III -

25 octombrie Ziua Europeană a Justiţiei Civile.

În iunie 2003, delegaţii miniştrilor de justiţie la Consiliul Europei împreună cu Comisia Europeană au decis să lanseze o Zi Europeană a Justiţiei Civile care să fie marcată anual pe 25 octombrie.În cadrul acestei zile, statele se obligă să desfăşoare o serie de evenimente prin care să aducă justiţia mai aproape de cetăţeni, să-i informeze pe cetăţeni cu drepturile lor prin simularea procedurilor, să organizeze sesiuni de informare deschise studenţilor, profesioniştilor din justiţie şi publicului larg.

Noi, românii, şi aici am fost protocronişti: încă din decembrie '89 am simulat un proces deschis publicului din întreaga ţară (procesul ceauşeştilor), ba chiar şi celui de peste hotare - mai ales din Europa.Şi am respectat vechiul dicton latin:"Fiat justitiae, pereat mundi!"(Facă-se dreptate şi de-ar fi să piară lumea).

Nu-i vorbă, ceva lume a pierit... Dar s-a făcut dreptate!?

Justiţia civilă română... Care justiţie?

24.10.2011                                                               E.T. ARDELEANU

WHO THE FUCK IS ALICE ?

Sau, mai pe româneşte, "Cine dracu-i Alice asta?" (ca să fiu în "limitele CNA"). La origini era "Living next door to Alice" ("Vecin cu Alice").

Era pe vremea când, pe la jumătatea vieţii, luam cunoştinţă de existenţa grupului

Smokie.Recunosc fără jenă că a fost "dragoste la prima vedere".Iar peste doi ani aveam să fiu foarte mândru că eram proprietarul unui "The Montreux Album" original.Ceea ce, în România acelor ani, nu era puţin lucru.Şi, pentru că în cercul meu de prieteni iubeam mai mult engleza decât rusa, atunci când printre noi apărea câte un "nobody" cu aere de şef începeam să fredonăm "Who the fuck is Alice?", zâmbind cu subînţeles...Asta până când unul, care ştia engleza cam ca tov. Iliescu, ne-a pârât la adevăraţii şefi! Ce vremuri...

De prin '95 "hit"-ul a revenit în ritmuri noi cu şi mai multă forţă şi savoare.

Şi refrenul-întrebare "Who the fuck is Alice?" a căpătat şi mai multă îndreptăţire,  de când cu invazia a fel şi fel de nobody de ambe sexe în mass-media scrisă şi - mai ales - vizuală.Din păcate, zâmbetul cu subînţeles a dispărut şi i-a luat locul unul de lehamite şi scârbă ...

Am ajuns la aceste rânduri-gânduri fiind agasat, peste măsură în ultimele două sâptămâni, de nesfârşitele "dezbateri de caz" referitoare la Chauncey Hardy şi Şerban Huidu.

Unul mai mult ca altul încadrabil în categoria "Who the fuck is Alice?".Fiecare în felul lui.

Astfel, în America natală a lui Hardy mor zilnic tineri de vârsta lui în condiţii asemănătoare celor din cazul de la Giurgiu.Diferenţa este că ucigaşii nu sunt români.Până la nenorocita întâmplare, cred că 99,9% dintre români habar nu aveau că există un asemenea baschetbalist în România. Şi n-ar fi ştiut nici azi dacă nu ar fi fost american!Rămâne de văzut dacă această cetăţenie va avea vreo influenţă în soluţionarea cazului (deie Domnul să aibă!).

În celălalt caz, în România natală a lui Huidu, mor aproape zilnic oameni în împrejurări asemănătoare celor de la Timişul de Sus.N-am văzut însă niciodată asemenea îmbulzeală de comisari-şefi, avocaţi şi jurişti, doctori şi psihologi, astrologi şi numerologi, analişti, gurişti şi televizişti care să dezbată pe toate canalele TV ceea ce ... li s-a părut că s-a întâmplat acolo! Pentru că nici unul, dar absolut nici unul nu fusese martor la accident!! Şi nici nu există vreo înregistrare a accidentului... În schimb, aproape toţi plângeau de mila "suferinţelor psihice" pe care le va avea de îndurat nefericitul "realizator" TV !? Asta în vreme ce victimelor accidentului nici nu li s-a spus numele până a doua zi!!!

Oare ce s-ar petrece şi cum s-ar desfăşura cercetările şi procesul în cazul în care cele trei victime (sau măcar una dintre ele) ar fi avut cetăţenie americană ?...

Sau în cazul în care cel care a comis accidentul ar fi fost un oarecare "...escu" ?

Aşa însă, nenumăraţi "Who the fuck is Alice?" autohtoni dezbat - de dimineaţa până seara - ce şi cum  într-un accident de circulaţie aproape cotidian în România de azi.E de înţeles (tot în România de azi): şi pentru realizatorii şi pentru invitaţii emisiunilor TV e mult mai uşor să-şi dea cu părerea despre ceva la care n-au participat şi nici nu există mărturii clare despre cum s-a petrecut! Iar dacă în eveniment a fost implicat şi un nume vânturat "pe sticlă" sau în paginile tabloidelor, audienţa maximă e garantată. Cu atât mai mult cu cât există şi vreo adresă de e-mail, facebook, sau număr de SMS la care privitorul să se poată exprima...

Şi ne mai mirăm că, pe zi ce trece, televiziunile din România devin tot mai... tabloide !

Jenantă prestaţia unor realizatori TV, al căror partizanat (pro sau contra Huidu) nu a făcut decât să evidenţieze falsitatea şi mizeria "standardelor morale şi deontologice" pe care le propovăduiesc neîncetat.

Deci, mi se pare justificat să fredonez "Who the fuck is Alice?"(referindu-mă la oricare dintre aceşti realizatori). Şi să nu uităm: dreptul de a huidui ni l-am câştigat în urmă cu 22 de ani!

      Asta neînsemnând că trebuie să trăim doar huiduind.Cred că atunci când e cazul, trebuie să şi aplaudăm fără rezerve.Cine însă ne va învăţa când e cazul să aplaudăm?... Sau se vor strădui cei care vor aplauze să le culeagă prin muncă cinstită, talent şi dăruire?

Probabil că trebuie să mai aşteptăm 2 ani până să putem răspunde la "Who the fuck is Alice?" şi să fim siguri că nu mai vrem să fim vecini cu Alice şi modul său de viaţă...

18.10.2011                                                      E.T. ARDELEANU

P.S. Într-o Românie care "se manelizează" în ritm tot mai rapid, ne căutăm Steaua Polară presaţi fiind de ritmuri de "Kalinka"(în est) şi ritmuri de "Soft rock"(în vest), dar preferăm să jucăm tradiţionala "Sârba-n căruţă". Aşa că, să vedem ce va ieşi din acest mixaj...

BESHAPHONUL LUI BĂSE'

Am căutat în mai multe dicţionare să găsesc sensul cuvântului beşafon (beshaphon pentru pretenţioşi!).Nu am găsit nicăieri o lămurire convenabilă, întâlnind termenul doar pe nişte bloguri mai deşuchiate care însă, nici ele, nu mă lămureau pe deplin.

Fiindcă mă obseda cuvântul, mi-am scormonit memoria şi mi-am adus aminte că, în copilărie fiind la ţară la bunici, peste vară mai venea câte o fanfară muncitorească să "concerteze" de 23 August.Bătrânii satului se îndemnau să meargă la căminul cultural, la concert, cam aşa: "No, hai mă să merem să-i auzim, că iar o vinit ăia cu beşafonu' ".N-am înţeles decât tîrziu, după ce mi-am făcut prieteni printre suflători din fanfara militară, că - în unele sate din Ardeal - se zicea beşafon la trombon (mai ales), tubă sau corn englez din cauza asemănării sunetelor emise în registrul grav cu anumite "sunete" emise de om.

Multă vreme, cuvîntul în sine mi-a trecut pe lângă urechi.Asta până când a ajuns în topul politicii româneşti un tip numit Băsescu.Sonoritatea numelui m-a făcut să "ciulesc" urechile (chiar dacă stâmbând din nas!).Şi l-am ascultat cu şi mai multă atenţie de când (s-)a ajuns preşedinte.

N-am priceput mare lucru din pilda cu "licuriciu' cel mare".N-am înţeles prea bine nici cum stă treaba cu "axa Bucureşti-Londra-Washington" până la cumpărarea fregatelor engleze şi preconizata achiziţie de F-16.Cu "Să trăiţi bine!" m-am lămurit de anul trecut, din mai.Şi atunci, începând să fac legătura între "beşafon" şi ilustrul nume prezidenţial, iar am dat fuga la dicţionar (pentru a nu face confuzii) şi iată ce am aflat: TROMBÓN, tromboane, s.n. 1. Instrument muzical de suflat făcut din alamă, mai mare decât trompeta, cu timbrul mai aspru și mai puternic decât aceasta. 2. (Fam. și peior.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 3.(Fam,; la pl.) Minciuni; păcăleli, exagerări. – Din fr. trombone.

Măi, să fie !Păi în minciuni, păcăleli şi exagerări nu-l întrece nimeni.(Că instrument de suflat nu e, iar "Gură" e mai degrabă nume cospirativ!)

M-am lămurit însă "pe deplin" abia ieri seară când, la emisiunea "Ştirea zilei", un clip de pe You Tube ne prezenta cum interpreta un american la beshaphon(cred c-am ortografiat corect)... imnul României!Şi am făcut legătura şi cu site-ul Casei Albe din timpul recentei vizite, unde era scris president BASE...

Probabil că, în acest ritm -dacă am răbdare- în  curând voi avea prilejul să mă lămuresc dintr-o înregistrare video cu personaje reale cum "se face treaba cu licuriciu' cel mare".Sau va trebui şi în acest caz să aşteptăm 50 de ani ca şi în "cazul Hayssam" !?

Sau prezentarea imnului României în acest mod a fost o repetiţie pentru summit-ul NATO de la Bucureşti ?...

07.10.2011                                                                         E.T. ARDELEANU 

P.S. N-am auzit nici o reacţie până acum din partea Administraţiei Prezidenţiale, a Ministerului de Externe, a preşedintelui Senatului, sau a nenumăraţilor "şcoliţi" prin USA (Uniunea Sovietică Ailaltă)...Nici D-l schmecker nu se simte ruşinat, măcar pe una din cetăţenii! Cât îl priveşte pe Preşedintele României - în "fişa postului" din Constituţia actuală nu există nici o prevedere în acest sens.

Singura mea speranţă într-o reacţie pe măsură mai rămâne în d-l Valentin Stan...

DE CE SCRIU

Descoperindu-mi blogul, un prieten m-a sunat şi m-a întrebat: ce m-a apucat, ce urmăresc?

I-am răspuns citându-l pe Voltaire: "Marea consolare a vieţii este să spui ceea ce gândeşti."

(Pe vremea aceea încă nu se "inventaseră" drepturile omului.)Iar în legătură cu ce urmăresc, i-am răspuns că eu nu urmăresc pe nimeni, îmi urmăresc doar propriile-mi convingeri, trăgând doar speranţa că  -eventual-  eu voi fi cel... urmărit! Şi, pentru că am pomenit de Voltaire, mai trebuie să adaug că  -spre deosebire de el-  eu nu am nici o proprietate în Elveţia unde să-mi petrec ultimul deceniu de viaţă.

Mai trebuie să adaug că, în ziua de azi, este tot mai greu să vorbeşti şi să te faci auzit. Nimeni nu mai are chef de ascultat (nici măcar cei plătiţi pentru asta!), fiecare vrea să vorbească, să se facă auzit numai el, iar ceilalţi "să execute" necondiţionat şi fără discuţie ceea ce a spus.Aşa că, prefer să "aştern" în spaţiul virtual "vorbe-gânduri", cu iluzia că  -poate cândva, chiar dacă "prea târziu"-  cineva va avea nevoie de ele.

Acest lucru nu ar fi fost posibil fără existenţa"blogosferei", drept care permiteţi-mi să aduc un omagiu (şi nu tribut cum zic "fătucele") lui Steve Jobs, plecat azi dintre noi - unul dintre creatorii acestei noi dimensiuni a omenirii, dimensiune de care depindem tot mai mult.

Sigur că destule din "vorbele-gânduri" pe care le voi aşterne, le-aţi întâlnit în media de multe ori şi n-aş vrea să vă plictisesc, ci doar să vi le readuc în atenţie pentru că  -în viteza nebună a existenţei de azi-  nu aţi avut un moment de zăbavă asupra lor, iar când aţi fi avut acel moment liber - nu le mai puteaţi localiza.

...Şi pentru că în urmă cu câteva zile s-a deschis un nou an universitar, mi-am amintit de ce spunea în urmă cu aproape un secol marele istoric Vasile Pârvan la lecţia de deschidere a cursurilor de istoria antică şi de istoria artelor:  "De la o zi la alta popoarele trăiesc prin munca, mereu aceeași, a celor mulți. Singura oboseală ce și-o dă sufletul omului simplu e de a păstra cât mai neschimbat meșteșugul din bătrâni, care îi dă - după meseria ce o are - hrana.(...) Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor și revoltaților. Aceștia tulbură ca niște demoni, perpetuu nemulțumiți, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deșteaptă iluzii și apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă prețiosul echilibru al perfectei inerții..."

Cât de actuale sunt aceste vorbe în ziua de azi, şi mai ales  în România !

Deoarece mi-am început argumentarea cu un citat din Voltaire (nu confundaţi cu... Voltaj!) şi am ajuns la România, iar francezii ne iubesc din ce în ce mai mult, voi aminti de un episod din timpurile lui Voltaire, care episod  -iată-  se potriveşte foarte bine şi la noi: se spune că, din motive economice (ca şi azi), jumătate din caii grajdurilor regale a trebuit să fie îndepărtaţi.

Voltaire s-a întrebat (cu voce tare, aşa cum fac şi eu): oare n-ar fi fost mai bine să fie îndepărtaţi măgarii de la curtea regală ? (Drept care, întreb şi eu "curţile" din România dacă nu ar fi mai bine ca, după 200 de ani măcar, să urmeze "sfatul" lui Voltaire !?)

06.10.2011                                                                     E.T. ARDELEANU

P.S. Vine o vârstă când nu mai ţii să fii celebru.Nici măcar cunoscut, sau recunoscut.Totuşi, uneori te mai "fulgeră" gândul că, la "ultima plecare" să nu duci cu tine tot ce-ai acumulat de-a lungul anilor în "mintea obosită"...

Pentru că cineva mi-a dat un semn privitor la ultima postare, m-am gândit că s-ar putea să vă intereseze.Iată:

CUM VĂ PLACE ?

Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania ; portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu posibilă; unele locuri sint murdare; blocuri dizgraţioase s-au construit, mai ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întirzieri, nu te scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.
     Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie. 
     La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrariul, lipsa de educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată ornamentaţia " milenară" a ţărişoarei ilustreaza o tradiţie durabilă. Nu e vorba de accidente, de "din când în când"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Şi e, esenţialmente, neplăcut. E muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dîrz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne vedem de treabă. 
     NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba. Apa trece, pietrele rămîn, avem şapte vieţi în pieptul de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se descurcă. Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luam decât caimacul de primă instanţă. În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici accese de enervare tandră...

Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu gumilastic,   autostrăzile          (dacă vor exista) vor fi nişte şantiere perpetue, şoferii " profesionişti sau amatori " vor conduce bezmetic, isteric, mitocăneşte.  Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de la înălţimea limuzinei proprii.

Justiţia  va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga în piaţa publică orice despre oricine. "Relaţiile", pilele, bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la găştile de partid şi la conturile personale.

     Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultura, de muzica proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa. 
     Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place. 
     Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot pentru ca să spun că sunt apocaliptic... 
     Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe alte meleaguri, am constatat doua lucruri: mai întii, că e mai cald decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana; şi apoi, că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma patriei în nări. Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu... 
     De-abia aştept să fiu contrazis !

NOTĂ:  Nu ştiu cine e autorul şi când a scris aceste rânduri (probabil în "mandatul" Laurei Andreşan!). Dar, pentru că mi-au plăcut (mai ales că le-am primit gratis de la un prieten) şi rezonez cu ele, le-am postat pe blog acum. Dacă aţi mai citit-o, iertat să fiu. Însă repetţia e... începutul schimbării !

     01.10.2011                                                                                          E.T. Ardeleanu

      

 REVENIRE LA NOTĂ (01.10. p,m.):

 

        Între timp, am aflat că autorul este ANDREI PLEŞU iar articolul poartă titlul "Revelaţia reîntoarcerii", aşa că - fără permisiunea lui - nu-l pot posta pe blog.

Faptul că ar fi ţigan, nu are nici o importanţă. Dimpotrivă: d-l respectiv ar fi un exemplu grăitor al nivelului la care putea ajunge "ţiganul culturalizat" în anii socialisimului. Mai mult, era sărbătorit anual de întreaga naţiune, Domnia sa fiind născut pe 23 August, dar cu 4 ani mai târziu de evenimentul care a fost sărbătoare naţională.(Nu ştiu cum se împacă acum cu faptul că nu mai e "sărbătorit de întreaga naţiune").

Despre dizidenţa D-sale -  nu mă interesează, pentru că e ca şi cu revoluţionarii: dacă aduci doi martori care pot "confirma" că "ai participat activ la evenimente" poţi deveni orice doreşti, cu "acte în regulă". Ba mai mult, chiar cred că a fost şi reală, de vreme ce în România "post..." a ocupat înalte dregătorii, astfel:ministru al Culturii (dec.'89 - oct.'98), ministru al Afacerilor Externe (dec.'97 - dec.'99), membru CNSAS (2000 - oct.2004), consilier prezidenţial pentru Relaţii Internaţionale (dec.'04 - mai'05).

Ce nu prea am cum să aflu este apartenenţa D-sale, pentru că încă nu ştiu să şi-o fi asumat. Sau mă înşel ? Mi se va da peste nas de către "elitele de azi" şi "moftangiii dâmboviţeni" că el aparţine deja culturii române (sau rromanes!?). Şi n-am cum să-i contrazic, de vreme ce noi, românii, avem zicerea: "Ce-i frumos, nu-i păcat.Şi place şi lui Dumnezeu..."

Shakespeare, mult mai pragmatic, scria în urmă cu mai bine de 400 de ani Cum vă place nepunând nici un semn de admiraţie sau interogaţie, lăsându-l pe fiecare să înţeleagă după cum îl duce capul ori îl lasă sufletul.(Sau, când piesa e jucată pe scenă sau ecran - după cum vrea regizorul.) Cam în aceeaşi vreme, în Anglia ţiganii primeau privilegii speciale.

Noi, romănii, îi întreceam atunci.Oare cine mai ştie că, la 1595 pe tronul Moldovei era uns domnitor ţiganul Ştefan Răzvan (chiar dacă numai pentru 4 luni)?! Vă puteţi imagina cum ar fi arătat Europa astăzi dacă atunci, pe la 1600 pe tronul Angliei ar fi putut să urce un Gypsie !?!?...

Timpul însă poate fi recuperat dacă, măcar acum, li s-ar permite ţiganilor nu să urce pe tronul Angliei ci doar să ajungă - nu premier sau foreign secretary - ...şi numai portar la una dintre aceste instituţii. Dar bieţii noştri ţigani nu primesc azi nici măcar drepturile de acum patru secole ! Sau măcar dreptul de rezidenţă şi muncă...(De stat, mai stau ei cum stau, doar cu munca e mai greu!)

În ceea ce mă priveşte, am de gând ca la apropiatul recensământ să mă declar ţigan. Aşa măcar voi fi într-o companie selectă: Charlie Chaplin, Drafi Deutscher, Isabel Pantoja, Ceija Stoika, Dzei Ramadanovski, Irini Merkouri, Ricardo Quaresma ca să enumăr numai câţiva dintre străinii celebri care şi-au asumat această apartenenţă.Dintre cetăţenii români cărora nu le-a fost ruşine să spună că sunt ţigani îi amintesc pe Anton Pann, Barbu Lăutaru, Grigoraş şi Sile Dinicu, Fărâmiţă Lambru, Fănică Luca, Ion Voicu, Johnny Răducanu, Gabi Luncă, Maria Lătăreţu (Dumnezeu să-i odihnească !) sau Mădălin Voicu, Damian Drăghici, Bănel Nicoliţă şi Connect-R în prezent. Aş fi onorat cu asemene conaţionali!

Nicidecum cu fel şi fel de "Regi", care mai de care "uns" pe câte un domeniu...

      Pentru că în ziua de azi majoritatea celor care vor să se lămurească asupra unui termen şi caută în Wikipedia(mai ales în Occident) întâlnesc termenul de romani (pentru că în grafia limbilor de acolo nu există litera â), iar mass-media abundă de romani care cerşesc, fură, clonează, violează sau ucid prefer să mă numesc ţigan. (Oare de ce sunt confundaţi cu cetăţenii din ROMANIA şi nu cu cei din ROMA ?!). Păi e  firesc să fie aşa, de vreme ce şi în întâlnirile internaţionale pe care le (mai) avem, chiar şi în sport, scrie cu majuscule ROMANIA şi nu ROMÂNIA ! Şi atunci, cum să nu strige bulgarii când joacă cu noi " Ţiganii, ţiganii", iar când îi bat pe "romii lor" nu strigă aşa ceva !? ( Marii "regizori" ştiu de ce!)

Abia acum înţeleg sensul celor spuse de G-l Chelaru în anul 2000 când avea în vedere o ROMANIA în

...Oltenia.Şi să nu uităm că au şi imnul "Djelem, djelem", iar la ONU şi UE au reprezentanţi ca observatori !

Aşadar, să nu ne mirăm că în câteva decenii vom cânta "Noi suntem români..." doar a pagubă.Şi tot atunci va fi de bon ton să spui că strămoşii tăi se trag din India.

Adevăraţii "regizori" ştiu de ce este "hărmălaia tematică" din ultimele zile !

P.S.

În tinereţe , ştiam un banc drăguţ despre un drapel care evoca naţia, vocaţia şi situaţia. Ce păcat că l-am uitat, pentru că altfel aş fi propus să adoptăm noi acel drapel. Dar, se pare, vremea nu-i trecută...

Dar, apropo: în Constituţia României partidele pe criterii etnice nu erau permise. Vrând să mă "documentez", am constatat cu surprindere că o astfel de prevedere nu mai există în Constituţia din 2003, şi nici în Legea partidelor politice din acelaşi an. Oare de ce ?

02.10.2011                                                                                              E.T. Ardeleanu